Universul Renatei Bodorin

Despre Renata Bodorin în câteva cuvinte: energie, extravaganță, echilibru, culoare, caldură, creativitate… și toate de la prima vedere… și toate deodată.

Am văzut-o o singură dată, câțiva ani în urmă. Era atunci directorul unei fabrici de vopsire a bicicletelor. Iar înainte de biciclete a mai fost o fabrică de procesare a cărnii. Ce să zic, un fel de doamnă de fier pasionată de pictură, fotografie și de multe alte lucruri frumoase (dacă ați auzit de minunatele păpuși Lileta, să știți că e tot ideea ei).

Apoi am văzut pe instagram că, de ceva timp, și-a deschis un cabinet al ei și este life&business coach, art terapeut și healer. Așa că am fost tare curioasă să aflu: cum e să devii toate astea, după ce vreo 10 ani ai fost director de fabrică? Ah! dar câte am mai descoperit pe parcurs. Un univers întreg. Vă invit să cunoașteți o personalitate unicală a capitalei noastre!

Renata, când și cum ai ajuns din economie și producție în psihologie?

Eu cred că de mic copil am fost psiholog, cu universul meu. Când era vorba să aleg facultatea, mă gândeam să merg la psihologie. Întotdeauna m-a captivat să discut cu oamenii, să înțeleg ce e în căpușorul lor. Dar pe vremea aceea, ca și acum de fapt, nu vroiam să fac psihologia de la pedagogie, mi se părea neserios. M-am gândit să merg la medicină, dar acolo trebuia fizică, chimie, discipline cu care eu nu eram prietenă. Atunci am mers în relații economice internaționale, care m-au dus mai apoi în producție. Dar nu îmi pare deloc rău, or bagajul de vreo 20 de ani de acolo e super fain pentru că pot combina partea creativă cu partea analitică. Am învățat și coaching-ul și pot folosi în coaching aspectele și experiența din afacere, din producție, nu pur și simplu pentru că le-am învățat în carte, dar eu chiar știu cum funcționează ele. Eu știu cum funcționează oamenii, știu ce probleme au ei și asta e un mare avantaj. Dar la un moment dat, când eram în fabrică, parcă nu îmi ajungea ceva, vroiam mai mult. Și începusem să merg la training-uri pentru o anumită creștere profesională sau pentru a găsi anumite răspunsuri la tema de producție. Cu timpul, ba la un training, ba la o joacă transformațională, pentru autocunoaștere, pentru niște scopuri. Așa am terminat școala de coaching, instruiri pe tehnici și practici spirituale și iată așa mi-am dat seama că eu merg în altă direcție. Și probabil acesta a fost un moment în care pur și simplu m-am regăsit.

Ai avut temeri la început? E totuși ceva nou și cu totul diferit față de ceea ce făceai până acum…

Da, la început era foarte multă frică, foarte multă nesiguranță pentru că vin din alt domeniu și perfecționista din mine gândea că trebuie să ai multă școală în spate ca să fii psiholog, trebuie să ai un bagaj de experiență, așa că la început era ceva de genul: unde mă bag eu? Dar am avut mai multe ocazii ca să înțeleg că de fapt asta nu este despre ani, nu este despre școlile pe care le termini. Oamenii nu vin la peretele de certificate, dar vin la terapeut, vin la persoană, vin la energia pe care o are persoana, la spațiul pe care ea îl crează, la confort, la încredere, la căldură, susținere. Pentru că nu vii atunci când ești super mega fericit și nu știi ce să faci cu fericirea ta, cu toate că sunt și astfel de cazuri, dar vii când ai nevoie de ajutor.

Ce este de fapt un life coach, business coach? Adică, dacă eu vin la tine, tu mă înveți să trăiesc?

Nu, eu nu te învăț. Nici coach-ul. Nici terapeutul. De fapt, în terapia corporală pe care eu o fac, se pot învăța anumite abilități, învăț cum să fiu mai încrezătoare, cum să știu ce vreau, cum să simt ce îmi trebuie mie, așa că da, de învățat da, dar cum să trăiești, nu. Până la urmă, fiecare alege cum vrea să trăiască. Cuiva îi trebuie să treacă prin 10 garduri, cineva vrea un zid mare de pe care să cadă jos, să spargă capul, după care să se uite în jur și să constateze că se poate și altfel. Coaching-ul e mai mult despre a te descoperi prin întrebările pe care le pune coach-ul. Vii cu o anumită problemă, situație, scop și, prin întrebări, găsești singur răspunsurile personale. Vociferând, gândind, analizând, vin foarte multe răspunsuri.

Mi se pare că oamenii noștri nu prea au obișnuința de a merge la un psiholog, cu atât mai mult la un life coach?

Eu cred că în ultimii 5 ani s-au schimbat multe și cunosc foarte multe persoane care merg cu anumită regularitate la psiholog. Există și ședințe de grup, există training-uri care durează o anumită perioadă, există diverse opțiuni și sunt totuși foarte mulți oameni care le frecventează. Până la urmă, cu cât mai mult noi o să informăm oamenii că, e fain să stai și cu cumătrul la o bere atunci când ai o problemă, dar deja suntem în alte vremuri, când poți veni la un specialist, să clarifici ce ai nevoie și să găsești soluții eficiente; ai venit, ai discutat și în câteva ședințe poți vedea lucrurile cu alți ochi și să ai bateriile încărcate. E o chestie absolut normală.

E unicul cabinet de acest fel în țara noastră?

Pretind că de așa fel cu siguranță, la momentul actual, e unicul. Și aici e vorba despre atmosferă și abordare.

Cât durează o ședință?

Depinde de metoda utilizată, dar de fapt de la 50 de minute la 3 ore, în cazul regresiilor sau lucrul cu reîncarnările.

Lucrul cu reîncarnările? 😱🤭

Da!

Ăăă… Chiar există așa ceva?

Da, sufletele noastre sunt foarte călătoare…

Adică ele nu se duc în rai?

Ba da, trec și pe acolo, dar sunt anumite scenarii pe care noi le alegem sus, Acasă și ulterior le jucăm prin altă viață.

Când le alegem?

De regulă după fiecare viață facem o analiză, ce a mers bine, ce a mers prost, ce nu a mers după cum a fost planificat și atunci când suntem sus, în lumea sufletelor, alături de alte suflete care sunt prietenii noștri, ne scriem niște scenarii, alegem ce avem nevoie să acumulăm într-o viață nouă ca să avansăm în dezvoltare.

Și în viața asta putem să ne întâlnim tot cu acei prieteni cu care scriem sus scenariile?

DA, și asta e uimitor. Ai cunoscut persoane pe care le vezi prima dată, dar simți că le cunoști de-o veșnicie? uite ăsta e un suflet pereche… Ideea constă că atunci când ne reîncarnăm noi uităm tot ce am desenat în plan, aceasta e regula, că altfel nu ar fi interesant jocul, pe urmă toată viața ne gândim da pentru ce mie asta?! Păi, ce ai desenat aceea ai primit.

Și cum arată aceste proceduri de regresii, cum au loc?

Depinde de scop, evident că sunt persoane care vor din curiozitate, dar asta nu se acceptă.

Asta e ca ceea ce vedem noi în scenele de spiritualism din filme?

Nu, dar și asta există. Eu asta nu fac, dar asta există, nu doar în filme.

Tu ce faci?

Ideea este că noi mergem în viețile trecute să închidem anumite situații, sau evenimente, sau lucruri care nu au fost închise acolo, sau mergem să luăm resurse de acolo. De exemplu, a fost cândva un orator foarte bun, mergem să căutăm acele abilități care pot să îți îmbunătățească viața. Ne relaxăm și persoana merge încolo absolut conștientă, ea nu este în transă, ea povestește ceea ce vede.

Extraordinar… Mi se pare că asta e ca și cum ai zbura în cosmos…

Este, pentru că atunci când revii, chiar se fac niște exerciții de împământare, chiar zbori. Sunt multe lucruri care se fac. În primul rând noi lăsăm foarte multă energie și părți din sufletul nostru în diferite vieți, în diferite lucruri, în diferiți oameni și sunt tehnici prin care noi întoarcem părțile astea de energie și de suflet. Persoanele care sunt mai sensibile simt foarte bine cum asta se întoarce și se schimbă la nivel de integritate.

Tu ești un om credincios?

Eu am fost dintotdeauna un ateu. Am spus că Dumnezeu și religia e un “bred”. Când au pus-o pe Leti, fiica mea, pe burta mea, am înțeles că sunt gata să cred în toți zeii din lume ca să o protejeze. Apoi au venit alte etape. Religia e religie, credința și spiritualitatea e altceva pentru mine. Eu mi-am restabilit contactul meu cu Creatorul, eu lucrez cu tehnici spirituale și pot vindeca datorită existenței acestei energii. Dumnezeu, Creatorul, Isus, Budda, Allah, etc., este una și aceeași și asta se află în interiorul nostru. Asta face parte din acel univers interior. Atunci când ajungi să vezi, simți, trăiești miracole, inclusiv vindecări imediate, și multe altele…unde mintea nu e putincioasă să găsească explicații, multe dubii pur și simplu dispar. Chiar și așa încă nu am răspunsurile la multe întrebări.

Povestește-mi și despre alte tehnici pe care le folosești. De exemplu, ce înseamnă terapia prin artă? Vii, pui tabloul în față și meditezi?

Nu, terapia prin artă are foarte multe ramuri, de exemplu lucrul în nisip, benefic mai ales pentru copilași. Cardurile metaforice, la fel, fac parte din art terapie. De ce le ador? Pentru că cardurile reușesc să scoată într-o formă atât de finuță și atât de ușor din inconștientul nostru informație de care noi nici nu ne dăm seama. Petru că, dacă pui întrebarea ce simți tu azi, nu întotdeauna poți să conștientizezi până la urmă realitatea, dar cardurile vor scoate foarte repede ceea ce este actual astăzi. Mai există acum o tehnologie relativ nouă, neurografica, când prin desenarea liniilor neurografice se crează noi legături neuronale. E o invenție, o descoperire a uni rus, Pescariov. A prins mult succes de câțiva ani.

Într-o postare recentă pe instagram vorbești despre niște transformări prin care ai trecut și care ți-au provocat multă suferință. Ce te-a marcat atât de mult în copilărie?

Pe mine școala m-a distrus. Pentru mine școala este coșmar și în mare parte școala a rămas coșmar și eu cred că în genere sistemul de învățământ a rămas cu câteva secole în urmă. Pentru că, întratât încât știe școala să distrugă individualitatea unui om, nu știu dacă mai există alt mecanism în societate. Eu de mică am prietenit mai mult cu băieții și am stat mai mult prin unghere. Și chiar prin clasele primare era presiunea asta că eu nu așa mă port, că eu nu așa spun, că eu nu așa mă îmbrac, că eu fac totul nu așa cum trebuie. Eu am fost tot timpul cam împotriva sistemului, dacă trebuie de făcut așa, eu voi face invers. Nu eram comodă profesorilor, adulților, pentru că puteam să le spun în față că nu sunt pregătiți pentru lecție. Și nu a fost ușor să fii personajul incomod și obraznic.

Homeschooling-ul ar fi o soluție?

Nu prea știu… Da cât de mult socializează copiii ăștia? Până la urmă noi suntem oameni sociali și avem nevoie de societate. Noi foarte mult ne dezvoltăm în grup, noi foarte multe trăsături le vedem prin intermediul persoanelor din jurul nostru, pentru că ele oglindesc ce se întâmplă cu noi. Copiii cu siguranță au nevoie de copii în jurul lor, și atunci, dacă le faci homeschooling, trebuie să fie măcar 4, 5 copii care fac asta împreună. Părerea mea.

Și atunci ce facem? Ne uităm cum se chinuie copiii noștri în școli?

Eu cred că acasă părinții trebuie să poată să susțină copilul atunci când acesta vine cu altă notă decât cea dorită. Să poată să-l ajute să înțeleagă ce vrea, ce îi place, să îi acorde timp pentru asta, să-l susțină în asta. Plus că, atunci când el are probleme la școală și nu este înțeles, să nu meargă pe partea profesorului gen “las’ că discutăm acasă”, dar să asculte în primul rând copilul și să înțeleagă ce se întâmplă de fapt. Eu planific să organizez un grup de art terapie pentru copii de 7-9 ani și unul pentru pre adolescenți. Ei au necesități diferite specifice vârstei și respectiv abordarea în lucrul cu ei este diferită. Eu abia învăț să lucrez cu ei, să-i cunosc, să-i descoper. Din acest motiv, am ales să scriu teza de master la psihologie clinică pe tema tulburărilor emoționale ale pre adolescenților. Fiica mea este la această etapă și mă strădui să o ghidez, susțin și să-i fiu alături în această perioadă tulburătoare. Cel mai mult de ce au nevoie copiii, la orice vârstă, este să fie iubiți și acceptați așa cum sunt, nu modelați după placul și dorințele nerealizate ale părinților.

Noi ne-am abătut un pic…

Până la urmă e tot despre asta.

Familia ta te-a susținut când ai început să-ți schimbi direcția?

Familia m-a susținut foarte mult, m-au încurajat de fiecare dată și au crezut în mine uneori mai mult decât eu însămi. Familia noastră, în general, e una unită și ne ajutăm reciproc în tot ce putem. Și în familie noi nu trebuie să demonstrăm nimic nimănui, fiecare este cine vrea să fie și asta este foarte confortabil. Familia nu înseamnă doar soțul și fiica, e vorba de părinți, frați, surori și bunei . Unii prieteni sunt ca o familie pentru mine. Familia mea este unul din cele mai prețioase valori și daruri de-ale mele.

Tu citești foarte mult. Astăzi sunt atât de multe cărți la tema dezvoltare personală. Ce părerea ai despre ele?

Cărți sunt diferite, dar nu toate sunt de calitate. Eu citesc diferite, și mai specializate și mai ușurele și cred că în viață orice carte îți nimerește în mâini la momentul potrivit. Acum vei vedea ceva în ea, dacă o vei citi în altă perioadă, vei vedea altceva. Dacă e vorba de dezvoltare personală, e clar că o carte nu o să-ți schimbe viața.

Cărțile probabil nu înlocuiesc vizitele la un psiholog….?

Nu, dar ele te ajută să-ți lărgești viziunea, diapazonul, ele sunt complementare.

Te rog să recomanzi cititorilor noștri 3 cărți care îți plac ție foarte mult.

– Gary Chapman, “Cele cinci limbaje ale iubirii”.

– Adele Faber, “Elaine Mazlish, Cum să vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte și cum să-i ascultăm pentru ca ei să ne vorbească”.

– Michael Newton, “Călătoria sufletelor”.

Renata, îți mulțumesc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s